Deși în ultima vreme preocuparea pentru sănătatea mintală și echilibrul psiho-emoțional a început să devină mai prezentă în viețile noastre, psihoterapia este încă privită cu rezerve. Este mersul la psiholog pentru toată lumea sau doar pentru cei cu “probleme psihologice”? Psihoterapeuții merg și ei la terapie vreodată? Cum reușește un psihoterapeut să se detașeze de problemele cu care se încarcă de la pacienții săi în timpul sedințelor?

Aflăm răspunsurile la aceste întrebări și multe alte detalii interesante despre psihoterapie de la Marana A. L. Ciubotaru, psihoterapeut 4mind.

În primul rând, spune-ne dacă tu mergi sau ai mers la psiholog vreodată? Ce anume te-a determinat să faci alegerea aceasta?

Sigur că da, am mers! Oricum, aceasta este o condiţie obligatorie pentru a deveni psihoterapeut. În formarea pe care am făcut-o eu de exemplu, pentru a putea absolvi, trebuie să avem cel puţin 250 de ore de analiză personală (aşa se numesc şedinţele noastre de “mers la psiholog”).

Eu una am mers însă prima oară cu mult înainte de a începe formarea. Am fost o scurtă perioadă într-un moment mai dificil din viaţa mea. Apoi, am mers din nou din dorinţa de a mă cunoaşte şi de a rezolva o serie de lucruri care mă nemulţumeau. La momentul respectiv aveam în jur de 20 de ani şi eram la o facultate cu profil economic. Credeam că voi merge doar câteva şedinţe. M-a atras însă că descopeream lucruri despre mine, mă înţelegeam mai bine şi în timp am observat diferite schimbări. De asemenea, am început să îi înţeleg altfel şi pe cei din jur. Parcă aş fi învăţat o limbă străină, care aducea claritate lumii în care trăiam. Aşa că am simţit nevoia să continui, să aprofundez. Apoi a venit un moment în care mi-am dat seama că îmi doresc şi eu să devin terapeut.

Crezi ca mersul la psiholog ţine de igiena sănătăţii mintale sau este doar pentru cei cu diverse probleme psihologice?

Este atât pentru cei cu probleme psihologice, dar ţine şi de igiena sănătăţii mintale şi emoţionale. Probabil, că fiecare înţelege ceva diferit prin “probleme psihologice”. Mă gândesc că poate, întrebarea aceasta vine şi ca un ecou al ideii pe care o au unii oameni, care cred că mersul la psiholog este numai pentru cei cu probleme grave, “psihiatrice”. Nu e aşa! Psihiatria şi psihoterapia sunt specializări diferite.

În general la psihoterapie vin persoane care se confruntă cu diverse dificultăţi emoţionale, sufleteşti, relaţionale, în viaţa de zi cu zi. Sau persoane care vor să se înţeleagă mai bine pe ele şi pe cei din jur. Când vorbim de dificultăţi, dimensiunea, complexitatea şi volumul lor, să spun aşa, fac diferenţa. Poate veni de exemplu un pacient care are în ultima vreme probleme cu motivaţia. Sau cineva care trece printr-un context în viaţă, care îl face să aibă o dispoziţie mai tristă. Pot veni însă şi persoane care sunt copleşite de tristeţe şi lipsă de motivaţie, care sunt la limita depresiei. Instrumentul prin care ajută terapia, este cuvântul şi comunicarea în cadrul relaţiei terapeutice. Un factor important, este şi motivaţia pacientului şi capacitatea lui de a se angaja de bunăvoie în acest proces de autocunoaştere şi schimbare. Uneori, resursele pacientului nu ajung. Aici ne apropiem de graniţa în care intervine psihiatria, care adaugă chimia în poveste. Psihiatrul, pe baza evaluării pe care o face, prescrie medicamentaţie. Uneori, aceasta este un ajutor temporar, care contribuie la stabilizarea situaţiei, dându-i persoanei capacitatea să se adune şi să poată continua o terapie, în care discuţiile sunt suficiente pentru a o redresa. Alte ori, este nevoie de un tratament mai de lungă durată. La capătul celălalt al spectrului, unde întâlnim problemele grave, medicamentaţia este singurul lucru care mai ajută persoana, iar în aceste cazuri, psihoterapia nu îşi prea are rostul.

Cred că în societatea noastră ne temem prea mult de probleme. Ni se pare că ne fac vulnerabili. Ce le scapă însă multora, este că, a te teme să recunoşti zonele unde există probleme, este în sine o mare vulnerabilitate. Ok, ai o problemă, fie ea şi de natură psihologică sau sufletească. Ce faci? Trăieşti. Mergi mai departe. Încerci să o rezolvi. Este cel mai bun mod, de a te asigura că nu o cari după tine toată viaţa.

Ce amintiri ai despre prima ta experienţă ca psihoterapeut?

Uau! Nu m-am gândit de mult timp la asta. Aveam multe emoţii. Am simţit că este un moment foarte important, pentru că marca trecerea într-o nouă etapă. Prima şedinţă a venit după mulţi ani de pregătire şi de decizii dificile. Investisem nu doar financiar, ci şi enorm de mult timp şi energie în a face o a doua facultate şi o formare de lungă durată în psihoterapie psihanalitică. În acea perioadă, am luat multe decizii având acest nou drum în minte şi organizându-mi viaţa în mare parte în jurul lui. Iar asta a însemnat un mare risc. Pentru că faci tot acest efort uriaş, fără să ai idee, cum va fi efectiv, să ai un pacient. Cu atât mai puţin, cum va fi să ai mai mulţi, unul după altul. De multe ori m-am întrebat, dacă chiar o să îmi placă, aşa cum îmi imaginam. Din fericire, în timp s-a dovedit că am urmat o cale bună. Revenind la primul pacient: a fost o persoană foarte tânără, dar cu o poveste impresionantă, pe care am luat-o drept în piept. Îmi era parcă de-o potrivă puţin greu, dar în egală măsură mă simteam în largul meu şi vedeam că mă descurc. Ştiu că la sfârşitul şedinţei aveam o stare, în care se amestecau tristeţea pentru ceea ce auzisem, dar şi bucuria, pentru că simţeam că am făcut o alegere bună în privinţa profesiei.

Ne poţi povesti un caz dificil sau care te-a marcat din timpul carierei tale?

Din păcate din motive de confidenţialitate, nu am cum să răspund. Dar pot spune că sunt multe cazuri impresionante. Acesta este unul dintre lucrurile care m-a surprins poate, de când am început această profesie. Să descopăr cât de mulţi oameni – care sunt aparent foarte împliniţi- ascund tot felul de poveşti triste. În egală măsură, m-a impresionat însă şi ce resurse nebănuite există în oameni. Sunt persoane care, dacă te uiţi la istoricul lor, îţi dai seama că ar fi putut foarte bine să aibă tulburări psihice grave sau să ajungă la marginea societăţii. Şi totuşi, chiar dacă le este greu din anumite puncte de vedere, au reuşit să aibă un partener, să aibă o slujbă bună, o viaţă socială. În general, persoanele care ajung la terapie şi mai ales cele care continuă suficient timp, sunt persoane care au forţa psihică de a lupta pentru binele lor şi de a depăşi urmele lăsate de greutăţile prin care au trecut.

Există vreo persoană care a avut un impact deosebit asupra vieţii tale personale şi profesionale? Ce alţi psihoterapeuţi te-au inspirat?

Dacă vorbim de ambele- atât de viaţa profesională cât şi cea personală, pot spune că terapeuta mea a avut un mare impact şi îi datorez foarte multe. Profesional, am avut norocul să am profesori buni în formare şi chiar persoane pe care aş putea să le numesc mentori, de la care am învăţat multe.

Dintre psihoterapeuţii care m-au inspirat, aş menţiona-o pe Diana Fosha. Deşi nu am cunoscut-o personal, am citit materiale scrise de ea şi am vizualizat şedinţe înregistrate. Simt că am împrumutat anumite aspecte din stilul ei, care au completat în mod folositor felul meu de lucru.

Ce tipologii de oameni se îndreaptă in ultima vreme către psihoterapie? Şi care este cea mai des întâlnită problemă cu care se confruntă?

Din punct de vedere socio-demografic, grupul este destul de eterogen. Ca vârstă, este o plajă destul de mare. Majoritatea au între 22 şi 45 de ani. Din punct de vedere profesional, grupul este de asemenea destul de variat. În general însă, sunt oameni din clasa mijlocie: ingineri, profesori, oameni de televiziune, antreprenori, medici, lucrători comerciali, angajaţi in multinaţionale, studenţi etc. Există totuşi şi lucruri pe care le au în comun: au o frământare, o nemulţumire, ceva ce nu le dă pace, în ciuda faptului că din multe puncte de vedere duc o viata bună sau au realizări. Uneori, pot fi persoane care chiar se află în situaţii foarte dificile şi au nevoie să îşi găsească un punct de sprijin pentru a-şi mobiliza resursele interne (după un doliu de exemplu, sau diverse situaţii complicate de viaţă).

Un alt lucru pe care că îl au în comun cei care vin la psihoterapie, este curajul de a se confrunta cu problemele lor şi de a-şi asuma faptul că ţine şi de ei să facă o schimbare. Persoanele care fac psihoterapie sunt curioase să înţeleagă mai bine felul în care “funcţionează”. De asemenea, au în general puterea să se confrunte treptat şi cu aspectele poate mai puţin plăcute ale lor. Realizează, mai mult sau mai puţin conştient, că fără această întâlnire “umbra”, nu prea au cum să crească.

În ultima vreme foarte multă lume are anxietate. În unele cazuri nu sunt stări foarte intense, dar sunt neplăcute, mai ales dacă efectul se acumulează în timp. Alţii au avut chiar atacuri de panică. În acelaşi timp, sunt multe persoane care vin la terapie deoarece au probleme în relaţie sau în viaţa de familie, în special după ce apare un copil.

Cum reuşeşti să te detaşezi de situaţiile şi problemele cu care vin pacienţii tăi la terapie?

Bună întrebare! Sunt mai multe lucruri pe care le fac. În primul rând las o pauza de 10-15 minute între şedinţe. Astfel am ceva timp să mă gândesc la ce s-a întâmplat, să revin la mine şi să fiu pregătită să o iau de la capăt cu următorul pacient. În acest sens, îmi este foarte folositor, faptul că am avut o analiză personală solidă. Am învăţat să fiu atentă la ce simt, să încerc să sondez şi aspectele mai puţin conştiente, să decelez ce anume din starea mea vine “de la mine” şi ce vine de la pacient etc. De asemenea, aloc un timp suficient şi în afara acestor pauze pentru a reflecta la şedinţele care au fost mai dificile şi pentru a “procesa” emoţiile şi gândurile mele legate de acestea. Uneori este util, să îmi notez anumite gânduri.  Practic, şedinţele durează de fapt ceva mai mult decât cele 45 de minute petrecute faţă în faţă cu pacientul. Pe lângă faptul că toate aceste acţiuni contribuie la a avea o bună distanţă, ele sunt necesare pentru a înţelege mai bine pacientul.

În plus,  aloc o parte din timpul de lucru unor activităţi complementare muncii cu pacienţii. De exemplu, sunt Co-Formator pentru un curs, traduc diverse materiale, scriu articole, particip la întâlniri şi seminarii profesionale etc. A fi psihoterapeut este o muncă destul de izolată, iar acest tip de activităţi mă ajută să am contact cu colegii, să continui să mă dezvolt ca profesionist şi să am o altă perspectivă asupra unor cazuri.

Apoi, mai apare un fenomen, care contribuie la echilibru. Bucuria pentru reuşitele pacienţilor, care compensează pentru momentele grele.

Nu în ultimul rând încerc să păstrez un echilibru între muncă şi viaţa personală. Fac şi alte activităţi care îmi plac, îmi iau din când în când câte o vacanţă, mă văd cu oameni dragi etc.

Ne poţi oferi un sfat pentru a gestiona mai bine diversele stări/ emoţii pe care ni le aduce situaţia specială în care ne aflăm în perioada aceasta?

În general, psihoterapeutul nu prea dă sfaturi J. Dar aici nu suntem în cabinet, aşa că voi face asta.

O primă recomandare, este să observăm ce simţim şi să avem înţelegere faţă de asta. Poate uneori suntem iritaţi, descurajaţi, trişti, neliniştiţi etc. Dacă încercăm să ne prefacem că totul e ok, atunci când nu este, nu facem decât să ascundem praful sub preş. Iar asta va duce la acumularea stărilor negative. Este ceva ce remarc că se întâmplă la multă lume, care apoi “explodează de nervi” sau “cade de oboseală”. Aşa că, dacă simţim ceva neplăcut, e necesar să recunoaştem întâi ce se întâmplă. Apoi trebuie să ne amintim, că nimic nu durează o veşincie- nici starea proastă prin care trecem, nici pandemia. Asta este o altă capcană pentru mulţi. Dacă trec printr-o perioadă mai grea, care durează ceva mai mult, încep să aibă impresia că nimic nu se va mai schimba vreodată. Este o iluzie! Adevărul e că, niciodată nu ştim ce urmează.

Un alt lucru important, este să ne concentrăm pe aspectele care sunt bune în viaţa noastră şi pe ceea ce putem face, în ciuda limitărilor. Nu mai pot să îmi fac exact acea vacanţă pe care mi-o doream de nu ştiu când. Ok, ce pot totuşi să fac, pentru a-mi încărca bateriile, în condiţiile care sunt acum? Ce soluţii pot găsi, ca să îmi fie bine? Acestea sunt câteva dintre întrebările pe care merită să mi le pun.

Recomandă-ne o carte din domeniul psihologiei, care ar putea să ne ajute în viaţa de zi cu zi şi din care putem învăţa ceva special.

Prima carte care îmi vine acum în minte este “Stilurile de ataşament” de Amir Levine şi Rachel Heller. Cartea vorbeşte despre cum se formează diferitele stiluri de ataşament şi ce implicaţii au ele pentru viaţa de cuplu. Deşi accentul în carte este pus asupra relaţiilor de cuplu, o dată ce înţelegem mecanismele sistemului de ataşament, putem să le extrapolăm şi în alte tipuri de relaţii: de prietenie, cu colegii, cu copii.

Pentru cei care sunt curioşi cum anume ar arăta de exemplu “un caz dificil”, le-aş recomanda “Cuvinte care eliberează”, de Marie Cardinal. Este o poveste impresionantă şi frumos scrisă. Într-adevăr nu este vorba de psihoterapie, ci de psihanaliză. Dar aspectul acesta este cred mai puţin important. Contează că o persoană, care avea o istorie dificilă şi simptome puternice, reuşeşte să se mobilizeze şi să lupte, pentru a-şi vindeca suferinţele şi a duce o viaţă mai bună.

În final, să facem un exerciţiu de imaginaţie – unul dintre clienţii tăi nu reuşeşte să se deschidă şi evită să vorbească prea mult în timpul şedinţelor. Cum il ajuţi să scape de tensiune?

E o situaţie pe care chiar am întâlnit-o, mai ales la începutul terapiilor. Multora le este puţin greu să vorbească liber despre orice le trece prin minte, să îşi spună gândurile, emoţiile, nemulţumirile etc. Apreciez mult că “şi-au luat inima în dinţi” şi au venit la terapie. Chiar sunt interesată de ceea ce au de spus şi cred că lucrul acesta se transmite.

Limbajul nonverbal contează mult. Un zâmbet, o privire încurajatoare atunci când vorbesc, un semn de aprobare, sunt lucruri pe care le fac instinctiv şi care contribuie la relaxarea celuilalt.

Apoi, depinde mult şi de context. Încerc să îmi dau seama, ce stă în spatele dificultăţii de a vorbi şi să acţionez în funcţie de asta. Este o persoană mai evitantă, care nu este prea mult în contact cu propriile emoţii şi nu este obişnuită să vorbească despre ele? Poate atunci trebuie să o luăm mai uşor, să începem cu acele lucruri, despre care poate vorbi. Este cineva care simte ruşine şi se teme că va fi judecat? Atunci trebuie să îi câştig încrederea şi să îi acord timp. Este o persoană care are nevoie de momente de tăcere, pentru a-şi aduna gândurile? Trebuie să respect asta şi să nu forţez lucrurile.

Am observat că în general, pe cei care se deschid mai greu, îi ajută să fiu puţin mai activă, să pun mai multe întrebări. Acestea au rolul de a ghida puţin discuţia şi de a-i îndemna să exploreze şi să aprofundeze anumite subiecte. Am totuşi grijă să iau în permanenţă pulsul. Îi întreb dacă se simt confortabil cu faptul că pun întrebări. Nu vreau să se simtă interogaţi. Au desigur libertatea să nu răspundă la întrebări, care i-ar duce în zone, pe care nu vor încă să le exploreze. Dar situaţia asta am întâlnit-o destul de rar. De obicei îşi dau seama că le este greu, dar în acelaşi timp, spun că de aceea au şi venit, tocmai ca să poată să descopere şi acele zone.

---

Marana A. L. Ciubotaru este psihoterapeut de orientare psihanalitică-relaţională. Are experienţă în lucrul cu persoane care se confruntă cu dificultăţi pe plan profesional sau personal (depresie, anxietate, probleme în relaţii etc.). Lucrează de asemenea cu copii. Înainte de a fi terapeut, a fost 8 ani Consultant Executive Search. Sutele de interviuri i-au oferit o înţelegere profundă a problemelor cu care se confruntă o persoană în mediul profesional, de la dificultăţi de comunicare în cadrul echipei, până la decizii dificile privind cariera.

Motto-ul Maranei este: Explorează – Descoperă – Înţelege – Acceptă – Transformă!