Una din marile provocări ale vieții o reprezintă relațiile pe care le formăm cu cei din jur, care devin de multe ori surse de împliniri dar și de suferințe totodată.

Când ne îngăduim să ne apropiem de o persoană, nu doar pe ea o descoperim ci și propria noastră persoană, respectiv cine suntem și cine vom deveni în relația cu celălalt.

Oare de ce simt eu că te cunosc de când lumea? Magie? Sau poate o magie a inconștientului?

Atunci când doi oameni formează o relație, ei aduc în spațiul emoțional astfel creat propriul bagaj de răni și vulnerabilități dintre care, mare parte își au originea sau sursa în experiențele timpurii.

Experiențele timpurii ne modelează felul în care înțelegem lucrurile și interpretăm realitatea pe care o trăim, ne modelează stilul relațional, imaginea despre sine, despre ceilalți și declanșează strategiile în care ne folosim mecanismele de apărare. Dezvoltăm tipare de așteptări, speranțe, dorințe și temeri pe care le mobilizăm ulterior în relațiile pe care le formăm și care devin răspunsuri adaptative la situațiile noi cu care ne confruntăm, ne motivează pozitiv sau negativ, determinându-ne comportamentul în situații asemănătoare cu cele în care s-au format. Toate acestea sunt modelate in interiorul nostru prin intermediul relației cu persoanele semnificative din viața noastră.

Dar aceste relații timpurii cu persoanele semnificative sunt în mod natural imperfecte, într-o măsură mai mare sau mai mică, ce variază de la persoană la persoană, de la o familie la alta. Părinții nu pot oferi totul în mod perfect, întotdeauna atât cat e nevoie, exact ce anume e nevoie, date fiind propriile lor limitări, propriile lor traume, experiențe de viață, capacități si resurse. De aceea nouă ne vor lipsi de foarte multe ori foarte multe lucruri. Relațiile sunt adesea caracterizate mai degrabă de întreruperi de contact decât de continuitate si, cel mai important, în foarte multe cazuri, de absența experiențelor de reparare. Ori reparația începe cu conștientizarea și asumarea propriei contribuții la suferința celuilalt.

Atunci când nevoile noastre emoționale si relaționale nu sunt împlinite, in special nevoia de a primi afecțiune, de a fi acceptat, de a avea o stabilitate, o bază sigură, de a fi validat, înțeles, ascultat și susținut, ajungem să reducem frustrarea și durerea provocată de neîndeplinirea lor prin a le reprima. Diminuăm astfel importanța afectivității, a exprimării emoțiilor, nevoilor, dorințelor și speranțelor.

Dacă nu ne-am trăit niciodată conștient suferința și resentimentele trezite de eșecul de a ne fi îndeplinite nevoile primare, nu putem trece de ele, transferând aceste situații inconștiente în relațiile pe care le vom forma ulterior ca adulți, pentru a căuta descărcarea lor, chiar și în forme de exprimare deghizate.

Astfel, transferurile se petrec spontan în toate relațiile umane și în orice situație în care o persoană este importantă pentru noi.Ele pot fi vizibile în special, în relațiile de autoritate (medic-pacient, profesor-student, conducător-subordonat) sau în relațiile de dragoste și de prietenie.  În cadrul acestor relații sunt retrăite sentimente, așteptări, dorințe, gânduri, atitudini și comportamente care s-au format în prima copilărie în relația cu părinții, frații sau substituții lor (relații de atașament).

Retrăirea acestor tipare relaționale are un caracter accentuat de actualitate prin repetarea trecutului in prezent, deformând realitatea felului in care este văzut celălalt, care este perceput ca una din figurile marcante ale trecutului.

Acest fenomen psihic inconștient ne poate împiedica să privim lucrurile în mod obiectiv, din cauza faptului că investim persoana cu care avem o relație în prezent cu calități (transfer pozitiv) sau defecte (transfer negativ) ce aparțin de fapt persoanei care a avut un rol important în trecut. Tendința este să interpretăm acțiunile persoanelor cu care avem o relație în prezent prin prisma semnificației pe care noi am dat-o în trecut unei acțiuni similare trăită în relația trecută, în virtutea sentimentului de familiaritate.

Baza relațiilor disfuncționale

Astfel, mintea noastră poate crea o imagine formată din toate aceste detalii, pe care noi le putem căuta, în mod inconștient, toata viața. Avem deci astfel sursa tiparului de persoană de care de simțim atrași.

Învățăm să iubim în contextul siguranței necesare a primei copilării iar iubirea caută, permanent, un anumit sentiment de familiaritate și de siguranță care să țină departe de noi necunoscutul, periculosul dătător de anxietate.

Cât de posibil de cunoscut și de previzibil este partenerul? Cât de cunoscuți și previzibili ne suntem nouă înșine?

Ne apropiem emoțional de persoane care se potrivesc profilului creat de noi în mod inconștient, format din caracteristicile familiare și esențiale pentru noi, ale persoanelor semnificative din viața noastră. Recreăm condițiile relaționale ale copilăriei legându-ne emoțional de o persoană suficient de similară persoanelor semnificative.

Pe de o parte, putem să ne apropiem de parteneri care au în comun multe trăsături cu una din persoanele semnificative din motive ce țin de familiaritate, de faptul că dorim încontinuu să obținem iubirea, aprecierea, acceptarea acesteia. Totuși, astfel, doar transferăm toate aceste nevoi, dorințe, așteptări asupra partenerului, punându-i pe umeri o sarcină pe care nu o poate duce și care, de altfel, nici nu îl privește.

Pe de altă parte, putem avea în minte, inconștient, o imagine formată din tot ceea ce persoana semnificativă nu a fost. Deci, cu alte cuvinte, căutam inconștient un partener care să nu ne îndeplinească toate acele lucruri despre care conștient spunem că le vrem și le căutam la celălalt.

Dar forța inconștientului este mai mare, imaginile create inițial și modelele relaționale timpurii sunt puternice. Noi ne căutam un partener alături de care să recreăm rănile din trecut în speranța de a le putea vindeca iar daca el intră în acest rol, ajungem în final să vrem să îl pedepsim atunci când nu reușim sa obținem ceea ce nu am reușit sa obținem nici din relația cu figura semnificativă din trecut, pentru că partenerul habar nu are de toata această dinamică ce ne este chiar nouă străină.

În ambele situații, sfârșim prin a nu ne mai trăi relația prezentă care, deși similară, este totuși diferită, pentru că nu-l vedem pe celălalt așa cum este el, din pricina propriilor noastre nevoi și interpretări, pe care le-am dobândit din relațiile si experiențele trecute. E un cerc vicios în care, celălalt, nesimțindu-se văzut, în afara a ceea ce transferăm în relația cu el, iese din relație și ajungem să ne confirmăm scenariul „Vezi? Merit să fiu respins, neiubit, neacceptat.”

Tentația familiarului ne poate îndemna să fim atrași de persoane care au aceleași răni dar au mecanisme diferite de apărare.

Practic, nevoia emoțională este aceeași, dar un partener o conștientizează, iar celălalt o neagă. Astfel apar perechile de tipul evitant/dependent (rana abandonului), agresor/victimă (rana abuzului).

Tot astfel, putem să ne simțim atrași de parteneri care manifestă aspecte ale sinelui nostru pierdut (reprimat).

Credem că evadăm din noi înșine, ne reparăm trecutul, dar partenerii pe care îi alegem drept complici, de fiecare dată noi și diferiți, nu sunt, de fapt, chiar atât de diferiți de noi înșine. Găsim în ei acele părți ale personalității noastre de care noi nu suntem conștienți, prin urmare ne dorim intens apropierea de acest tip de persoane pentru a ne întregi pe noi înșine. În consecință, resimțim ca fiind extrem de dureroasă orice separare de aceștia.

Uneori, aspectele afișate în celălalt, calitățile pentru care alegem respectiva persoană, funcționează ca o apărare împotriva calităților complet opuse.

Partenerul ales pentru ceea ce părea a fi stabilitatea sa impresionanta se poate apăra împotriva unei nesăbuințe haotice, partenerul ales pentru vitalitatea lui se poate apăra împotriva unei depresii profunde, partenerul ales pentru senzualitatea sa poate ascunde un sentiment de amorțire si inadecvare, așteptând el însuși să fie trezit la viață, partenerul ales pentru valorile sale morale înalte se poate apăra împotriva unei fascinații secrete pentru imoralitate.

Alteritatea persoanei pe care o alegem pe baza a ceea ce par a fi trăsături complementare faţă de ale noastre, dezvăluie adesea exact aspectele de care sperăm că ne îndepărtăm.

Opusele se atrag pentru că ele sunt fiecare inversul celuilalt, respectiv același lucru dar într-o formă diferită. În acest sens, alteritatea poate fi văzută nu drept ceva complet străin de caracteristicile sinelui, ci ca ceva ce a fost neacceptat, decupat, respins din sine. Adesea polaritățile puternic diferențiate distribuite în cadrul cuplurilor, reflectă aceeași complementaritate de tip imagine în oglindă: dur/blând, puternic/docil, independent/dependent, introvert/extravert, control/supunere, furie/tristețe, critic/vinovat, anxietate/rezistență, logică/intuiție. Ceea ce este atrăgător în celălalt poate să nu fie alteritatea celuilalt ci oportunitatea de a lua contact, la o distanță sigură, cu aspecte neasumate din sine.

Oportunități pentru sănătatea relațională

Dacă nu conștientizăm ce bagaj emoțional purtăm cu noi, vom încerca o viață întreagă să ne vindecăm într-un mod haotic și departe de a fi sub controlul nostru.

Iar dacă îl alegem pe celălalt doar pentru că, fără să ne dăm seama cum sau de ce, trăsăturile sale ne par fantastic de familiare, este bine să ne oprim pentru a ne întreba: oare de ce sunt toate aceste lucruri atât de familiare?

Partea bună este că acest paradox al alegerii partenerului perfect, dar în mod distructiv perfect, permite însă o vindecare reală, dacă permitem incompatibilităților să devină oportunități de creștere și dezvoltare. Pentru aceasta este însă nevoie de o înțelegere a dinamicii, să știm ce se întâmplă cu noi si să căutăm sprijin. Iar acest sprijin, cel mai recomandat este să vină din partea unui specialist.

Terapia nu ne poate restitui copilăria pierdută și nici nu poate schimba faptele trecute. Dar poate crea, menține și proteja spațiul în care să ne putem crește gradul de conștientizare și să ne dezvoltăm instrumentele de care avem nevoie pentru a ne apropia de adevărul din noi. Lucrul cu propria persoană și cu propriul trecut permite revenirea la propria lume a sentimentelor, odinioară inaccesibilă. Emoția refulată poate fi integrată de îndată ce este simțită, înțeleasă și recunoscută ca legitimă. Trăirea conștientă a emoțiilor noastre legitime poate fi eliberatoare, nu doar pentru că descarcă tensiuni îndelung acumulate în corp, ci pentru că ne deschide ochii la realitate, atât cea trecută cât și cea actuală, eliberându-ne de minciuni și de iluzii. Înțelegând felul în care experiențele timpurii își pun amprenta asupra alegerilor noastre actuale și separând trecutul de prezent, putem percepe și evalua realitatea într-un mod adecvat, ajungând mai aproape de adevăr.

Devenim liberi transformându-ne din victime inconștiente ale trecutului în indivizi responsabili in prezent, conștienți de trecutul nostru şi capabili să trăim împreună cu acesta.

Retrăirea în relația terapeutică a tiparelor afective timpurii

Relația terapeutică este mediul potrivit și catalizatorul care permite și facilitează aceste procese interioare ce duc la vindecare, si nu cuplul sau relațiile sociale. Nu avem de ce să punem pe umerii partenerului sau ale celorlalți traumele noastre. Nu ei sunt datori să ne vindece.

Vindecarea adevărată, reală si durabilă are loc în urma conștientizării, acceptării si conținerii propriilor noastre dureri si răni provocate în relațiile timpurii. Pentru a deveni întregi e nevoie sa încercăm să ne descoperim adevărul personal, un adevăr care poate provoca durere înainte de a ne oferi libertate interioară.

A conștientiza vechile sentimente nu este ceva fatal, ci eliberator! Toate aceste experiențe trăite și neexprimate, neconștientizate, rămân înmagazinate în interiorul nostru și pot fi declanșate de evenimente ulterioare din viață. Ajungem să ne confruntăm cu situații în care aceste sentimente uitate se pot trezi, dar fără ca legătura originară să devină vreodată clară.

În viața cotidiană, transferurile nu sunt interpretate, ci doar trăite, fără a le înțelege sensul. Nu știm, de exemplu, că plăcuta tendință de a fuziona cu partenerul/partenera în relațiile de iubire este o repetiție a primei etape din viața noastră, când ne aflam într-o relație fuzională cu mama. Legătura poate fi descifrată numai când emoțiile intense sunt trăite în terapie și puse în legătură cu situația lor originară, refulată și depozitată în inconștient.

În relația terapeutică, tiparele afective, relaționale, sentimentele, gândurile, atitudinile, comportamentele care s-au format în experiențele timpurii, sunt proiectate asupra terapeutului și retrăite în cadrul relației analitice.  Retrăirea are un caracter accentuat de actualitate prin repetarea trecutului in prezent, deformând realitatea felului în care este văzut terapeutul, care este perceput ca una dintre figurile marcante ale trecutului.

Astfel, persoana terapeutului va fi înlocuită cu persoana semnificativă pentru noi, în relație cu care o serie de trăiri psihice trecute nu sunt resimțite ca aparținând trecutului, ci sunt retrăite în relația actuală cu persoana terapeutului. Calități ale acelei figuri din trecut vor fi atribuite terapeutului iar sentimentele asociate cu acea figură vor fi trăite în același mod și în relația cu terapeutul. Astfel, se repune în act, în mod inconștient, relația din trecut în loc să fie amintită și prin aceasta sunt introduse în relația și în procesul terapeutic o multitudine de informații referitoare la relațiile anterioare.

Ce este important în relația terapeutică nu este prezența transferului, ci faptul că acesta reprezintă materialul terapeutic care urmează a fi înțeles, punând lumină pe relațiile anterioare care se repetă în prezent și identificând contribuția caracteristicilor lor reale la situația prezentă.

Un proces terapeutic ne permite să deschidem uși către zone foarte importante de înțelegere a propriei noastre persoane și a propriei noastre vieți, uși care poate au rămas prea multă vreme închise.

*** Articol realizat de Oana Petrescu – Psihoterapeut Reteaua de specialisti 4mind